Povestea Patriarhului din Copou. Printr-o minune dumnezeiasca Teiul lui Eminescu a ales viata desi a fost la un pas sa moara...

“Veronica Micle a spintecat droaia de copii, fara sa priveasca la florile ei. Pe banca de sub tei, nimeni. Pe bancile din aleile dosite, nimeni. Pretutindeni, nimeni.” Si astazi ecoul pasilor ei pare ca se aude în amurg, pierzându-se apoi printre crengile teiului, sub care Eminul cel iubit o astepta, parca din întâmplare, pentru acea ora a lor si numai a lor, dupa cum evoca, atât de simplu si emotionant, Cezar Petrescu în “Romanul lui Eminescu”.

Copacul cel imens, teiul cel rotat, Teiul lui Eminescu, aproape ultimul urmas al Codrului de la Copou, care prin frumusetea lui sfideaza cu întelepciune axul central al Gradinii publice amenajate pe la 1833, înca mai traieste dupa aproape 300 de ani si din radacinile sale ies la lumina vlastare tinere care abia asteapta sa fie stramutate acolo unde este nevoie de ele.
Povestea Teiului lui Eminescu pare în general simpla si cunoscuta de aproape toata lumea. Ceea ce nu se cunoaste este povestea reînvierii acestui tei, care la un moment dat a fost cât pe ce sa moara, dar printr-o minune care nu poate fi decât Dumnezeiasca, copacul a ales, cu inteligenta, viata.
Am stabilit o întâlnire cu domnul profesor Mandache Leucov chiar la umbra copacului ce pare un patriarh al Gradinii Copou. Unde în alta parte am fi putut vorbi despre acest simbol, fara de care Iasul ar pierde mult din blazonul de Cetate a Culturii.
Aflu astfel ca destinul arborelui ar fi putut fi tragic de mai multe ori în decursul secolelor.
În primul rând a scapat de securea celor care au construit parcul. Probabil ca era asa de frumos înca din 1833, încât l-au lasat desi nu se încadreaza pe axa principala. S-a facut apoi ca Eminescu sa petreaca multe ore la umbra sa, iar cei care îl admirau pe Luceafarul poeziei românesti sa-l numeasca Teiul lui Eminescu.
Apoi, în timpul celui de-al II-lea Razboi Mondial, în parc a existat un lagar pentru soldatii români. Nu de putine ori multi s-au apropiat cu securile de el pentru a face rost de lemn de foc, dar s-au gasit si oameni care l-au aparat de furia celor care aveau nevoie de caldura.

Furiile naturii nu iarta

Prof. Mandache Leucov: "Eu am sa las în scris ca atunci când acest arbore va muri definitiv, sa i se faca o cupola de sticla"

“Era pe 4 august 1950, când s-a declansat o furtuna cu ploi si grindina, nemaiîntâlnita pâna atunci. În Iasi toata vegetatia a fost distrusa, iar casele aratau ca dupa un bombardament. Un puhoi de ape a maturat totul în cale. De pe dealul Copoului, valul a luat un car cu boi si l-a izbit de Râpa Galbena, facându-l praf. Atunci, vântul puternic a rupt una din crengile principale, de pe partea nordica, sfârtecând pâna jos trunchiul teiului. Eu am venit în Iasi a doua zi si pot sa va spun ca distrugerile depaseau orice închipuire” îsi aminteste prof. Leucov.

Abia în 1953, municipalitatea împreuna cu specialistii de la Gradina Botanica a luat decizia de a face ceea ce era necesar pentru ca unul din simbolurile Iasului sa nu moara.
“Pentru aceasta au curatat trunchiul de putregai si l-au dezinfectat cu solutie de formalina, au montat niste console de sprijin, ramurile au fost legate între ele pentru a se preveni dezmembrarea, în scorbura formata s-a turnat o plomba din ciment slab iar trunchiul a fost încorsetat cu doua cercuri din metal. Timp de vreo 30 de ani totul a parut în regula, dar prin 1985 s-a observat ca unele ramuri dadeau semne de moarte, frunzele se îngalbeneau cu mult înainte de venirea toamnei si se parea ca sfârsitul teiului este aproape. Nimeni nu avea curajul sa întreprinda ceva, deoarece toti se temeau, iar daca Teiul lui Eminescu ar fi murit atunci ar fi fost acuzati chiar cei care ar fi vrut sa faca un bine.” povesteste domnul profesor Leucov.

Minunea iubirii

“Prin 1990 am avut curajul sa încercam salvarea teiului. S-au scos centurile de siguranta care îl strangulau, a fost sparta cu dalta plomba de ciment, grea de peste 200 de kilograme, si minunea minunilor ni s-a deschis în fata ochilor. Trunchiul copacului, asa cum îl vedeti, era gol ca un butoi. O carapace moarta. În schimb, de sus, din crengi, pe lânga plomba de ciment, coborau radacini adventive. Se poate întâmpla uneori ca o crenguta introdusa în sol sa dea radacini adventive. Dar asa ceva n-a vazut nimeni, niciodata. De la o înaltime de peste doi metri, ramurile si-au creat propriile radacini care au trecut prin trupul îmbatrânit si le-au înlocuit pe cele vechi. Nici macar în literatura de specialitate nu se gaseste un asemenea exemplu. Eu am sa las în scris ca atunci când acest arbore va muri definitiv, sa i se faca o cupola de sticla pentru a ramâne o marturie peste veacuri. Dupa cum arata acum cred ca mai traieste cel putin 50 de ani.” povesteste domnul profesor Mandache Leucov.

De la o înaltime de peste doi metri, ramurile si-au creat propriile radacini care au trecut prin trupul îmbatrânit si le-au înlocuit pe cele vechi

Se poate spune, fara nici un fel de exagerare, ca acest arbore, martorul unei iubiri nepamântene, a gândurilor nespuse, a lacrimilor care i-au udat radacinile, constient parca de faptul ca este un simbol fara de care Iasul ar fi mult mai sarac, a ales viata cu orice pret. Acest lemn, cu doua radacini trecând printr-un trunchi scobit de parca înauntru ar sta îmbratisati pentru eternitate Eminescu si Veronica, a dovedit ca are inteligenta necesara pentru a nu muri. Dragostea a învins chiar si în lumea tacuta a arborilor.

Soarele s-a ascuns demult dupa dealul Copoului si ma îndrept încet spre poarta Gradinii când îmi pare ca vad în fata ochilor un alt fragment din romanul lui Cezar Petrescu, atunci când descrie o scena cu Eminescu pasind îngândurat pentru ca nu se întâlnise cu iubita lui Veronica: “Un om în strai de siac aspru, cu obrazul aspru de ghimpii nebarbieriti din cealalta saptamâna, merge pe strada pustie în noapte, iar strada e atât de desarta si noaptea atât de sonora, noaptea de Iasi, încât pasii omului suna sa se auda pâna la capatul lumii, ecou îndepartat.”

(Acest text l-am scris in 2002)