Am mutat blogul "Colivia cu papagali" in casa noua

Am mutat blogul in casa noua... sau intr-o colivie noua :)) .... aici.

The railway man... nu e un film de Oscar. E mult mai bun

The railway man (Colin Firth si Nicole Kidman)... nu e un film de Oscar pentru ca nu e facut in stilul americanesc... E mult mai bun...

E un film dur, dupa intamplari reale, despre prietenie, loialitate, supravietuire si mai ales despre felul in care iertarea aduce linistea...

Dorinta de razbunare e un cancer care iti macina sufletul dar iertarea apare atunci cand fiind pus in situatia de a te razbuna realizezi ca nu poti sa o faci pentru ca nu esti capabil de asa ceva si probabil nu ti-ai dorit niciodata sa se intample cu adevarat... In momentul acela apare linistea...
Tot ceea ce a fost ... doar a fost si atata... frica este hranita din amintiri... Dorinta de razbunare e doar o reactie la aceasta frica ... dar pusa in practica nu aduce satisfactii...

Destinul unui tortionar si a victimei sale se incheie printr-o prietenie....

Selecţia "Formula AS" - "Exilul. Viaţa în fragmente" de Gina Stoiciu

O cronica corecta si completa, de Adriana Bittel, a volumului "Exilul. Viata in fragmente" de Gina Stoiciu, in Formula As.

"Cartea Ginei Stoiciu, pe care o recomand în primul rând celor ce au oameni dragi stabiliţi în Occi­dent, se deosebeşte de literatura despre exil apărută până acum la noi fiindcă nu e doar memorialistică. Autoarea foloseşte propriile poveşti de viaţă pentru a analiza şi medita la simptomele generale ale trans­plan­tării şi adaptării într-un alt mediu geografic, social, cultural. "

Pe 20 ianuarie am scris si eu doua cuvinte despre carte:

O carte ca o cafea buna: "Exilul. Viata in fragmente", de Gina Stoiciu

Mihai Tatulici si-a lansat la UPA din Iasi volumul: „Distrugătorul Speranța sau povestea unui marinar deștept și cu noroc”

Luni, 2 iunie, Mihai Tatulici și-a lansat la Universitatea „Petre Andrei” din Iași cele mai recente apariții editoriale: „Distrugătorul Speranța  sau povestea unui marinar deștept și cu noroc” și „Plăcerea de a trăi și de a găti”. Practic a vorbit doar despre prima carte în care cititorii vor regăsi "personaje ce au corespondenți din viața cotidiană și care sunt caracterizate nu prin faptele lor, ci prin vorbe, acesta fiind specificul cărţii". Autorul face precizarea că, deși par extrem de cunoscute, personajele cărţii nu au nici o legătură cu oamenii politici de astăzi. Greu de crezut...

O carte care poate fi citita intr-un week-end: Scriitor in comunism, de Stefan Agopian

O carte de week-end... Chiar poate fi citita intr-un singur week-end. Nu va asteptati ca cine-stie-ce dezvaluiri.. Sunt doar niste amintiri, dupa cum spune autorul... Unele pasaje sunt chiar reluate pe parcursul volumului... 
Am ramas cu senzatia ca manuscrisul a fost scris la o berarie, pe marginea unei mese cu multe halbe in fata si o scrumiera imensa plina cu resturi de tigari ieftine, fara filtru....
Nu o recomand celor care sunt sensibili la anumite expresii pe care le intalnim cu usurinta in exprimarea cotidiana...

Povestea Patriarhului din Copou. Printr-o minune dumnezeiasca Teiul lui Eminescu a ales viata desi a fost la un pas sa moara...

“Veronica Micle a spintecat droaia de copii, fara sa priveasca la florile ei. Pe banca de sub tei, nimeni. Pe bancile din aleile dosite, nimeni. Pretutindeni, nimeni.” Si astazi ecoul pasilor ei pare ca se aude în amurg, pierzându-se apoi printre crengile teiului, sub care Eminul cel iubit o astepta, parca din întâmplare, pentru acea ora a lor si numai a lor, dupa cum evoca, atât de simplu si emotionant, Cezar Petrescu în “Romanul lui Eminescu”.

Copacul cel imens, teiul cel rotat, Teiul lui Eminescu, aproape ultimul urmas al Codrului de la Copou, care prin frumusetea lui sfideaza cu întelepciune axul central al Gradinii publice amenajate pe la 1833, înca mai traieste dupa aproape 300 de ani si din radacinile sale ies la lumina vlastare tinere care abia asteapta sa fie stramutate acolo unde este nevoie de ele.
Povestea Teiului lui Eminescu pare în general simpla si cunoscuta de aproape toata lumea. Ceea ce nu se cunoaste este povestea reînvierii acestui tei, care la un moment dat a fost cât pe ce sa moara, dar printr-o minune care nu poate fi decât Dumnezeiasca, copacul a ales, cu inteligenta, viata.
Am stabilit o întâlnire cu domnul profesor Mandache Leucov chiar la umbra copacului ce pare un patriarh al Gradinii Copou. Unde în alta parte am fi putut vorbi despre acest simbol, fara de care Iasul ar pierde mult din blazonul de Cetate a Culturii.
Aflu astfel ca destinul arborelui ar fi putut fi tragic de mai multe ori în decursul secolelor.
În primul rând a scapat de securea celor care au construit parcul. Probabil ca era asa de frumos înca din 1833, încât l-au lasat desi nu se încadreaza pe axa principala. S-a facut apoi ca Eminescu sa petreaca multe ore la umbra sa, iar cei care îl admirau pe Luceafarul poeziei românesti sa-l numeasca Teiul lui Eminescu.
Apoi, în timpul celui de-al II-lea Razboi Mondial, în parc a existat un lagar pentru soldatii români. Nu de putine ori multi s-au apropiat cu securile de el pentru a face rost de lemn de foc, dar s-au gasit si oameni care l-au aparat de furia celor care aveau nevoie de caldura.

Furiile naturii nu iarta

Prof. Mandache Leucov: "Eu am sa las în scris ca atunci când acest arbore va muri definitiv, sa i se faca o cupola de sticla"

“Era pe 4 august 1950, când s-a declansat o furtuna cu ploi si grindina, nemaiîntâlnita pâna atunci. În Iasi toata vegetatia a fost distrusa, iar casele aratau ca dupa un bombardament. Un puhoi de ape a maturat totul în cale. De pe dealul Copoului, valul a luat un car cu boi si l-a izbit de Râpa Galbena, facându-l praf. Atunci, vântul puternic a rupt una din crengile principale, de pe partea nordica, sfârtecând pâna jos trunchiul teiului. Eu am venit în Iasi a doua zi si pot sa va spun ca distrugerile depaseau orice închipuire” îsi aminteste prof. Leucov.

Abia în 1953, municipalitatea împreuna cu specialistii de la Gradina Botanica a luat decizia de a face ceea ce era necesar pentru ca unul din simbolurile Iasului sa nu moara.
“Pentru aceasta au curatat trunchiul de putregai si l-au dezinfectat cu solutie de formalina, au montat niste console de sprijin, ramurile au fost legate între ele pentru a se preveni dezmembrarea, în scorbura formata s-a turnat o plomba din ciment slab iar trunchiul a fost încorsetat cu doua cercuri din metal. Timp de vreo 30 de ani totul a parut în regula, dar prin 1985 s-a observat ca unele ramuri dadeau semne de moarte, frunzele se îngalbeneau cu mult înainte de venirea toamnei si se parea ca sfârsitul teiului este aproape. Nimeni nu avea curajul sa întreprinda ceva, deoarece toti se temeau, iar daca Teiul lui Eminescu ar fi murit atunci ar fi fost acuzati chiar cei care ar fi vrut sa faca un bine.” povesteste domnul profesor Leucov.

Minunea iubirii

“Prin 1990 am avut curajul sa încercam salvarea teiului. S-au scos centurile de siguranta care îl strangulau, a fost sparta cu dalta plomba de ciment, grea de peste 200 de kilograme, si minunea minunilor ni s-a deschis în fata ochilor. Trunchiul copacului, asa cum îl vedeti, era gol ca un butoi. O carapace moarta. În schimb, de sus, din crengi, pe lânga plomba de ciment, coborau radacini adventive. Se poate întâmpla uneori ca o crenguta introdusa în sol sa dea radacini adventive. Dar asa ceva n-a vazut nimeni, niciodata. De la o înaltime de peste doi metri, ramurile si-au creat propriile radacini care au trecut prin trupul îmbatrânit si le-au înlocuit pe cele vechi. Nici macar în literatura de specialitate nu se gaseste un asemenea exemplu. Eu am sa las în scris ca atunci când acest arbore va muri definitiv, sa i se faca o cupola de sticla pentru a ramâne o marturie peste veacuri. Dupa cum arata acum cred ca mai traieste cel putin 50 de ani.” povesteste domnul profesor Mandache Leucov.

De la o înaltime de peste doi metri, ramurile si-au creat propriile radacini care au trecut prin trupul îmbatrânit si le-au înlocuit pe cele vechi

Se poate spune, fara nici un fel de exagerare, ca acest arbore, martorul unei iubiri nepamântene, a gândurilor nespuse, a lacrimilor care i-au udat radacinile, constient parca de faptul ca este un simbol fara de care Iasul ar fi mult mai sarac, a ales viata cu orice pret. Acest lemn, cu doua radacini trecând printr-un trunchi scobit de parca înauntru ar sta îmbratisati pentru eternitate Eminescu si Veronica, a dovedit ca are inteligenta necesara pentru a nu muri. Dragostea a învins chiar si în lumea tacuta a arborilor.

Soarele s-a ascuns demult dupa dealul Copoului si ma îndrept încet spre poarta Gradinii când îmi pare ca vad în fata ochilor un alt fragment din romanul lui Cezar Petrescu, atunci când descrie o scena cu Eminescu pasind îngândurat pentru ca nu se întâlnise cu iubita lui Veronica: “Un om în strai de siac aspru, cu obrazul aspru de ghimpii nebarbieriti din cealalta saptamâna, merge pe strada pustie în noapte, iar strada e atât de desarta si noaptea atât de sonora, noaptea de Iasi, încât pasii omului suna sa se auda pâna la capatul lumii, ecou îndepartat.”

(Acest text l-am scris in 2002)

"Manuscrisul gasit la Accra" de Coelho, aproape o copie a Profetului lui Kahlil Gibran

"Manuscrisul gasit la Accra".... mda... se poate citi oricum: de la inceput la sfarsit, de la sfarsit la inceput, de la mijloc in orice directie.... Pare o carte scrisa doar pentru a-si mai vedea Coelho numele pe un volum. E o colectie de sfaturi de viata culese, parca, de la multi alti autori... 

Cel putin, Coelho recunoaste ca aceasta carte e un omagiu adus lui Kahlil Gibran si volumului "Profetul". 

Da... cele doua carti seamana foarte mult. 



In fine... daca puneti mana pe ea din intamplare, e o lectura buna pentru relaxare...

Doi tineri interpreti pe Pietonalul fara Tei din Iasi

Doi tineri interpretau duminica, 18 mai, pe Pietonalul fara tei din Iasi, cantece din repertoriul folk si pop. 

The Philosophers (2013). Un film despre cum facem alegerile in viata, cu logica sau cu inima?

After the Dark sau The Philosophers (2013)

Un film parabola... despre cum facem alegerile in viata, despre cine sau ce valoreaza mai mult si de ce? Filmul arata ca un sistem de valori se poate schimba foarte usor doar prin modificarea unui factor care uneori poate fi minor.

O alta intrebare pe care o lanseaza: oare tot ce este corect este si moral? Sau invers... ce este moral e si corect? Cine decide asta? In ce conditii? Poate ca viata e formata mai mult din paradoxuri decat din certitudini si principii...
Un film in urma caruia ramai cu o intrebare: in viata trebuie sa alegi folosind logica sau inima? In doua incercari din trei, alegerea logica a dus la un final pe care nu-l dorea nimeni... Se pare ca ratiunea nu e intotdeauna aliatul nostru... Logica are limitele ei.... cand e vorba de viata...
Sunt doar cateva ganduri care imi vin dupa ce am vazut acest film...

La o școală internațională în Jakarta, un profesor de filozofie isi provoacă elevii, in timpul ultimei lectii inainte de absolvire, la un joc apocaliptic nuclear. O provocare: trebuie sa aleaga zece dintre ei care vor sta intr-un buncar timp de un an fiind apoi responsabili de perpetuarea rasei umane. Cine si de ce merita sa fie salvat? ... Poate fi salvata rasa umana printr-o astfel de alegere? Grele intrebari dar si mai grele sunt raspunsurile...
Finalul filmului (de fapt sunt 3 scene scurte de final) nici nu mai conteaza...

"Trăim... pentru o perioadă scurtă de timp... da.

Cu imperfecţiune? Normal.

Cu stupiditate? Câteodată.

Dar nu ne deranjează, pentru că asa suntem făcuţi.

Şi când e timpul să murim, nu îi ţinem piept morţii, ci o chemăm."

Intalnire in Parcul Expozitiei din Iasi pentru a protesta impotriva taierii a circa 300 de copaci

Profesorul Mandache Leucov, unul dintre foarte putinii ieseni care stie ce inseamna spatiul verde pentru un oras ca Iasul, a vorbit la intalnirea-protest din Parcul Expozitiei. Unul dintre putinii ieseni care stie cum au fost saditi si au crescut copacii din Iasi. Singurul iesean caruia i se datoreaza salvarea Teiului lui Eminescu din Parcul Copou.
In fine... cam asa a aratat intalnirea protest de duminica dupa-amiaza a iesenilor care doresc sa opreasca taierea copacilor din Parcul Expozitiei, poate singura Zona cu adevarat Verde din Iasi.
Au mai fost in trecere, pentru a aparea in poze, un politician "in exercitiu" si un fost politician, cunoscut mai mult pentru calitatile de purtator de geanta a unui lider de filiala de partid care a avut doar talentul de fi numit in functie.

Existau acolo cativa tineri entuziasti... dar in rest... cred ca un gratar cu mici si un dozator cu bere ar fi adunat de 10 ori mai multi ieseni.... Pana la urma trebuie sa recunoastem romanii inca nu stiu sa reactioneze impotriva a ceea ce inseamna autoritatea statului sau autoritatea locala.