Si pentru ca in seara asta a nins, iata un cantec de suflet, de acum vreo 25 de ani, compus si cantat de Radu Stefan. Ii multumesc lui Andrei Ursanu pentru aceasta postare.
Din pacate, in ultimul timp au aparut tot felul de "artisti" care au preluat acest cantec superb, dandu-i o interpretare proprie, de prost gust. Nu vreau sa-i amintesc aici.
Well I'll be damned Here comes your ghost again But that's not unusual It's just that the moon is full And you happened to call And here I sit Hand on the telephone Hearing a voice I'd known A couple of light years ago Heading straight for a fall
As I remember your eyes Were bluer than robin's eggs My poetry was lousy you said Where are you calling from? A booth in the midwest Ten years ago I bought you some cufflinks You brought me something We both know what memories can bring They bring diamonds and rust
Well you burst on the scene Already a legend The unwashed phenomenon The original vagabond You strayed into my arms And there you stayed Temporarily lost at sea The Madonna was yours for free Yes the girl on the half-shell Would keep you unharmed
Now I see you standing With brown leaves falling around And snow in your hair Now you're smiling out the window Of that crummy hotel Over Washington Square Our breath comes out white clouds Mingles and hangs in the air Speaking strictly for me We both could have died then and there
Now you're telling me You're not nostalgic Then give me another word for it You who are so good with words And at keeping things vague Because I need some of that vagueness now It's all come back too clearly Yes I loved you dearly And if you're offering me diamonds and rust I've already paid
Mai sunt doar câteva zile până ce sărbătorile de iarnă ne vor aduce în pragul unui nou an. Deja goana după cadouri şi aprovizionare ne face să uităm de adevărata frumuseţe a acestor momente. Avem liste cu rude, prieteni şi cunoştinţe cărora „trebuie” să le facem un cadou, o surpriză ca să spunem că am trecut sărbătorile cu bine. E uşor să ne scormonim în buzunare şi în portofele ca să trăim iluzia că facem o surpriza cuiva, că îi dăruim ceva. Ce putem să-i dăruim decât lucruri care, mai devreme sau mai târziu, vor dispărea. Sau pe care şi le-ar permite şi el. Hai să fim sinceri că de multe ori oferim ceva doar pentru că "aşa se face", "că este la modă" sau "că e o tradiţie". Şi apoi ne simţim uşuraţi că a trecut şi momentul ăsta, ne-am achitat de obligaţie, "suntem în rând cu lumea". Nu-i aşa? Îţi trebuie curaj să poţi să spui cu sinceritate: "Îţi dăruiesc un gând bun şi mă bucur că eşti aici ca să-l primeşti. Sunt fericit că pot să mă gândesc la tine, să te cuprind şi să te mângâi duios în gând. Te ţin acolo ca pe ceva care nu are preţ pentru mine. Îţi mulţumesc că te-ai născut pentru că altfel aş fi fost mai trist astăzi". Aţi întâlnit mulţi oameni care să poată să spună aşa ceva? Nu cred. Iar tragedia este că există suficient de mulţi oameni care aşteaptă să audă astfel de cuvinte. E una dintre marile surprize pe care ni le rezervă viaţa. E o taină a fiecăruia, pe care nimeni nu are curajul să o aducă la lumină. Dar pentru asta trebuie curaj şi sinceritate atât pentru a oferi un gând bun cât mai ales pentru a primi un gând bun. De aici începe lecţia vieţii: să învăţăm să primim ceea ce ni se oferă. Încercaţi să schimbaţi măcar un minut din viaţa unui om oferindu-i în dar un gând bun şi o să vedeţi cât de greu este. Dar ce aţi spune dacă cineva ar reuşi să vă schimbe viaţa oferindu-vă un gând bun? Chiar credeţi că nu vi s-a întâmplat niciodată?
"Un anumit fel de viata cotidiana (ore fixe, locuri inchise, aceleasi persoane, forme si locuri de credinta) atragea dupa sine ganduri supranaturale. Iesi din aceasta schema si gandurile se duc. Suntem cu totul prada obisnuintei."