Se afișează postările cu eticheta De suflet. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta De suflet. Afișați toate postările

sâmbătă, 24 mai 2014

Povestea Patriarhului din Copou. Printr-o minune dumnezeiasca Teiul lui Eminescu a ales viata desi a fost la un pas sa moara...



“Veronica Micle a spintecat droaia de copii, fara sa priveasca la florile ei. Pe banca de sub tei, nimeni. Pe bancile din aleile dosite, nimeni. Pretutindeni, nimeni.” Si astazi ecoul pasilor ei pare ca se aude în amurg, pierzându-se apoi printre crengile teiului, sub care Eminul cel iubit o astepta, parca din întâmplare, pentru acea ora a lor si numai a lor, dupa cum evoca, atât de simplu si emotionant, Cezar Petrescu în “Romanul lui Eminescu”.




Copacul cel imens, teiul cel rotat, Teiul lui Eminescu, aproape ultimul urmas al Codrului de la Copou, care prin frumusetea lui sfideaza cu întelepciune axul central al Gradinii publice amenajate pe la 1833, înca mai traieste dupa aproape 300 de ani si din radacinile sale ies la lumina vlastare tinere care abia asteapta sa fie stramutate acolo unde este nevoie de ele.
Povestea Teiului lui Eminescu pare în general simpla si cunoscuta de aproape toata lumea. Ceea ce nu se cunoaste este povestea reînvierii acestui tei, care la un moment dat a fost cât pe ce sa moara, dar printr-o minune care nu poate fi decât Dumnezeiasca, copacul a ales, cu inteligenta, viata.
Am stabilit o întâlnire cu domnul profesor Mandache Leucov chiar la umbra copacului ce pare un patriarh al Gradinii Copou. Unde în alta parte am fi putut vorbi despre acest simbol, fara de care Iasul ar pierde mult din blazonul de Cetate a Culturii.
Aflu astfel ca destinul arborelui ar fi putut fi tragic de mai multe ori în decursul secolelor.
În primul rând a scapat de securea celor care au construit parcul. Probabil ca era asa de frumos înca din 1833, încât l-au lasat desi nu se încadreaza pe axa principala. S-a facut apoi ca Eminescu sa petreaca multe ore la umbra sa, iar cei care îl admirau pe Luceafarul poeziei românesti sa-l numeasca Teiul lui Eminescu.
Apoi, în timpul celui de-al II-lea Razboi Mondial, în parc a existat un lagar pentru soldatii români. Nu de putine ori multi s-au apropiat cu securile de el pentru a face rost de lemn de foc, dar s-au gasit si oameni care l-au aparat de furia celor care aveau nevoie de caldura.

Furiile naturii nu iarta


Prof. Mandache Leucov: "Eu am sa las în scris ca atunci când acest arbore va muri definitiv, sa i se faca o cupola de sticla"

“Era pe 4 august 1950, când s-a declansat o furtuna cu ploi si grindina, nemaiîntâlnita pâna atunci. În Iasi toata vegetatia a fost distrusa, iar casele aratau ca dupa un bombardament. Un puhoi de ape a maturat totul în cale. De pe dealul Copoului, valul a luat un car cu boi si l-a izbit de Râpa Galbena, facându-l praf. Atunci, vântul puternic a rupt una din crengile principale, de pe partea nordica, sfârtecând pâna jos trunchiul teiului. Eu am venit în Iasi a doua zi si pot sa va spun ca distrugerile depaseau orice închipuire” îsi aminteste prof. Leucov.
Abia în 1953, municipalitatea împreuna cu specialistii de la Gradina Botanica a luat decizia de a face ceea ce era necesar pentru ca unul din simbolurile Iasului sa nu moara.
“Pentru aceasta au curatat trunchiul de putregai si l-au dezinfectat cu solutie de formalina, au montat niste console de sprijin, ramurile au fost legate între ele pentru a se preveni dezmembrarea, în scorbura formata s-a turnat o plomba din ciment slab iar trunchiul a fost încorsetat cu doua cercuri din metal. Timp de vreo 30 de ani totul a parut în regula, dar prin 1985 s-a observat ca unele ramuri dadeau semne de moarte, frunzele se îngalbeneau cu mult înainte de venirea toamnei si se parea ca sfârsitul teiului este aproape. Nimeni nu avea curajul sa întreprinda ceva, deoarece toti se temeau, iar daca Teiul lui Eminescu ar fi murit atunci ar fi fost acuzati chiar cei care ar fi vrut sa faca un bine.” povesteste domnul profesor Leucov.

Minunea iubirii

“Prin 1990 am avut curajul sa încercam salvarea teiului. S-au scos centurile de siguranta care îl strangulau, a fost sparta cu dalta plomba de ciment, grea de peste 200 de kilograme, si minunea minunilor ni s-a deschis în fata ochilor. Trunchiul copacului, asa cum îl vedeti, era gol ca un butoi. O carapace moarta. În schimb, de sus, din crengi, pe lânga plomba de ciment, coborau radacini adventive. Se poate întâmpla uneori ca o crenguta introdusa în sol sa dea radacini adventive. Dar asa ceva n-a vazut nimeni, niciodata. De la o înaltime de peste doi metri, ramurile si-au creat propriile radacini care au trecut prin trupul îmbatrânit si le-au înlocuit pe cele vechi. Nici macar în literatura de specialitate nu se gaseste un asemenea exemplu. Eu am sa las în scris ca atunci când acest arbore va muri definitiv, sa i se faca o cupola de sticla pentru a ramâne o marturie peste veacuri. Dupa cum arata acum cred ca mai traieste cel putin 50 de ani.” povesteste domnul profesor Mandache Leucov.

De la o înaltime de peste doi metri, ramurile si-au creat propriile radacini care au trecut prin trupul îmbatrânit si le-au înlocuit pe cele vechi

Se poate spune, fara nici un fel de exagerare, ca acest arbore, martorul unei iubiri nepamântene, a gândurilor nespuse, a lacrimilor care i-au udat radacinile, constient parca de faptul ca este un simbol fara de care Iasul ar fi mult mai sarac, a ales viata cu orice pret. Acest lemn, cu doua radacini trecând printr-un trunchi scobit de parca înauntru ar sta îmbratisati pentru eternitate Eminescu si Veronica, a dovedit ca are inteligenta necesara pentru a nu muri. Dragostea a învins chiar si în lumea tacuta a arborilor.

Soarele s-a ascuns demult dupa dealul Copoului si ma îndrept încet spre poarta Gradinii când îmi pare ca vad în fata ochilor un alt fragment din romanul lui Cezar Petrescu, atunci când descrie o scena cu Eminescu pasind îngândurat pentru ca nu se întâlnise cu iubita lui Veronica: “Un om în strai de siac aspru, cu obrazul aspru de ghimpii nebarbieriti din cealalta saptamâna, merge pe strada pustie în noapte, iar strada e atât de desarta si noaptea atât de sonora, noaptea de Iasi, încât pasii omului suna sa se auda pâna la capatul lumii, ecou îndepartat.”


(Acest text l-am scris in 2002)

vineri, 2 mai 2014

vineri, 19 decembrie 2008

Curajul de a primi şi oferi un „gând bun”

Mai sunt doar câteva zile până ce sărbătorile de iarnă ne vor aduce în pragul unui nou an. Deja goana după cadouri şi aprovizionare ne face să uităm de adevărata frumuseţe a acestor momente. Avem liste cu rude, prieteni şi cunoştinţe cărora „trebuie” să le facem un cadou, o surpriză ca să spunem că am trecut sărbătorile cu bine. E uşor să ne scormonim în buzunare şi în portofele ca să trăim iluzia că facem o surpriza cuiva, că îi dăruim ceva. Ce putem să-i dăruim decât lucruri care, mai devreme sau mai târziu, vor dispărea. Sau pe care şi le-ar permite şi el. Hai să fim sinceri că de multe ori oferim ceva doar pentru că "aşa se face", "că este la modă" sau "că e o tradiţie". Şi apoi ne simţim uşuraţi că a trecut şi momentul ăsta, ne-am achitat de obligaţie, "suntem în rând cu lumea". Nu-i aşa?
Îţi trebuie curaj să poţi să spui cu sinceritate: "Îţi dăruiesc un gând bun şi mă bucur că eşti aici ca să-l primeşti. Sunt fericit că pot să mă gândesc la tine, să te cuprind şi să te mângâi duios în gând. Te ţin acolo ca pe ceva care nu are preţ pentru mine. Îţi mulţumesc că te-ai născut pentru că altfel aş fi fost mai trist astăzi".
Aţi întâlnit mulţi oameni care să poată să spună aşa ceva? Nu cred. Iar tragedia este că există suficient de mulţi oameni care aşteaptă să audă astfel de cuvinte. E una dintre marile surprize pe care ni le rezervă viaţa. E o taină a fiecăruia, pe care nimeni nu are curajul să o aducă la lumină. Dar pentru asta trebuie curaj şi sinceritate atât pentru a oferi un gând bun cât mai ales pentru a primi un gând bun. De aici începe lecţia vieţii: să învăţăm să primim ceea ce ni se oferă.
Încercaţi să schimbaţi măcar un minut din viaţa unui om oferindu-i în dar un gând bun şi o să vedeţi cât de greu este. Dar ce aţi spune dacă cineva ar reuşi să vă schimbe viaţa oferindu-vă un gând bun? Chiar credeţi că nu vi s-a întâmplat niciodată?

joi, 16 octombrie 2008

"Ruga pentru parinti"

Poate sa aiba Paunescu oricate pacate, dar nu exista nici un poet roman in viata care sa fi scris astfel de versuri. "Ruga pentru parinti". Zguduitor...




Repetabila povara / Ruga pentru parinti

luni, 29 septembrie 2008

Inima perfecta

Se povesteste ca intr-o zi, un tanar s-a oprit in centrul unui mare oras si a inceput sa le spuna trecatorilor ca are cea mai frumoasa inima din lume. Nu dupa mult timp, in jurul lui s-au strans o multime de oameni care ii admirau inima: era intr- adevar perfecta! Toti au cazut de acord ca era cea mai frumoasa inima pe care au vazut-o vreodata…
Tanarul era foarte mandru de inima lui si nu contenea sa se laude singur cu ea. Deodata, de multime s-a apropiat un batranel. Cu glas linistit, el a rostit ca pentru sine
- Si totusi, perfectiunea inimii lui nu se compara cu frumusetea inimii mele!
Oamenii au inceput sa-si intoarca privirile spre inima batrnelului. Pana si tanarul a fost curios sa vada inima ce indraznea sa se compare cu inima lui. Era o inima puternica, ale carei batai ritmate se auzeau pana departe. Dar era plina de cicatrice, si erau locuri unde bucati din ea fusesera inlocuite cu altele care nu se potriveau chiar intru totul, liniile de unire dintre bucatile straine si inima batranului fiind sinuoase, chiar colturoase pe alocuri. Ba, mai mult, din loc in loc lipseau bucati intregi, lasand sa se vada rani larg deschise, inca sangerande.
-Cum poate spune ca are o inima mai frumoasa? isi sopteau uimiti oamenii.
- Cred ca glumesti, spuse tanarul dupa ce a examinat atent inima batranelului. Priveste la inima mea, este perfecta! Pe cand a ta este toata o rana, numai lacrimi si durere.

- Da, a spus bland batranul. Inima ta arata perfect, dar nu mi-as schimba niciodata inima cu a ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezinta o persoana careia i-am daruit dragostea mea: rup o bucata din inima mea si i-o dau omului de langa mine, care adesea imi da in schimb, o bucata din inima lui, ce se potriveste in locul ramas gol in inima mea. Dar pentru ca bucatile nu sunt masurate la milimetru, raman margini colturoase, pe care eu le pretuiesc nespus de mult, deoarece imi amintesc de dragostea pe care am impartasit-o cu cel de langa mine. Uneori am daruit bucati din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic in schimb, nici macar o bucatica din inima lor… Acestea sunt ranile deschise din inima mea, pentru ca a-i iubi pe cei din jurul tau implica intotdeauna un oarecare risc. Si desi aceste rani sangereaza inca si ma dor, ele imi amintesc de dragostea pe care o am pana si pentru acesti oameni. Cine stie, s-ar putea ca intr-o zi sa se ntoarca la mine si sa-mi umple locurile goale cu bucati din inimile lor… Intelegi, acum, dragul meu, care este adevarata frumusete a inimii? a incheiat cu glas domol si zambet cald batranelul.
Tanarul a ramas tacut deoparte, cu obrazul scaldat in lacrimi. S-a apropiat apoi timid de batran, a rupt o bucata din inima lui perfecta si i-a ntins-o cu maini tremurande. Batranul i-a primit bucata si a pus-o in inima lui. A rupt, apoi, o bucata din inima brazdata de cicatrice si i-a intins-o tanarului. Se potrivea, dar nu perfect, pentru ca marginile erau cam colturoase.
Tanarul si-a privit inima, care nu mai era perfecta, dar care acum era mai frumoasa ca niciodata, fiindca in inima candva perfecta pulsa de-acum dragoste din inima batranului. Cei doi s-au imbratisat, si-au zambit si au pornit impreuna la drum.
Cat de trist trebuie sa fie sa mergi pe calea vietii cu o inima intreaga in piept… O inima perfecta, dar lipsita de frumusete… Inima ta cum este? O poti imparti cu altii?

Sursa: http://www.damaideparte.ro/

miercuri, 17 septembrie 2008

Fara cuvinte



STEFAN IORDACHE - Ce cauti tu in viata mea !?




Stefan Iordache - Cantec de Craciun




Stefan Iordache - Sa-mi Canti Cobzare




Sanda Ladosi & Stefan Iordache - Si intre noi mai e un pas...




Sanda Ladosi & Stefan Iordache - Eu vreau sa-ti spun ca te ador




Sanda Ladosi & Stefan Iordache - In dragoste sa nu-ti para rau

duminică, 14 septembrie 2008

Paradoxul vremurilor noastre

de Octavian Paler

Paradoxul vremurilor noastre in istorie este ca avem:
cladiri mai mari,
dar suflete mai mici;
autostrazi mai largi,
dar minti mai inguste.
Cheltuim mai mult,
dar avem mai putin;
cumparam mai mult,
dar ne bucuram mai putin.
Avem case mai mari,
dar familii mai mici,
Avem mai multe accesorii,
dar mai putin timp;
avem mai multe functii,
dar mai putina minte,
mai multe cunostinte,
dar mai putina judecata;
mai multi expertisi totusi mai multe probleme,
mai multa medicina,
dar mai putina sanatate.
Bem prea mult, fumam prea mult,
Cheltuim prea nesabuit,
Radem prea putin,
Conducem prea repede,
Ne enervam prea tare,
Ne culcam prea tarziu,
ne sculam prea obositi,
Citim prea putin,
ne uitam prea mult la televizor
si ne rugam prea rar.
Ne-am multiplicat averile,
dar ne-am redus valorile.
Vorbim prea mult,
iubim prea rarsi uram prea des.
Am invatat cum sa ne castigam existenta,
dar nu cum sa ne facem o viata,
Am adaugat ani vietii si nu viata anilor.
Am ajuns pana la luna si inapoi, dar avem probleme
cand trebuie sa traversam strada sa facem cunostinta cu un vecin.
Am cucerit spatiul cosmic, dar nu si pe cel interior.
Am facut lucruri mai mari, dar nu si mai bune.
Am curatat aerul, dar am poluat solul.
Am cucerit atomul, dar nu si prejudecatile noastre.
Scriem mai mult, dar invatam mai putin.
Planuim mai multe, dar realizam mai putine.
Am invatat sa ne grabim, dar nu si sa asteptam.
Am construit mai multe calculatoare:
sa detina mai multe informatii,
sa produca mai multe copii ca niciodata,
dar comunicam din ce in ce mai putin.
Acestea sunt vremurile fast-food-urilor si digestiei incete;
oamenilor marisi caracterelor meschine;
profiturilor rapide
si relatiilor superficiale.
Acestea sunt vremurile in care avem doua venituri,
Dar mai multe divorturi,
Case mai frumoase,
dar camine destramate.
Acestea sunt vremurile in care avem excursii rapide,
scutece de unica folosinta,
moralitate de doi bani,
aventuri de-o noapte,
corpuri supraponderale
si pastile care iti induc orice stare,
de la bucurie, la liniste si la moarte.
Sunt niste vremuri in care sunt prea multe vitrine,
dar nimic in interior.
Vremuri in care tehnologia iti poate aduce aceasta scrisoare
si in care poti decide
fie sa impartasesti acest punct de vedere,
fie sa stergi aceste randuri.
Aminteste-ti sa-ti petreci timp cu persoanele iubite,
Pentru ca nu vor fi langa tine o eternitate.
Aminteste-ti sa spui o vorba buna copilului care te veneraza,
pentru ca acel copil va creste curand
si va pleca de langa tine.
Aminteste-ti sa-l imbratisezi cu dragoste pe cel de langa tine
pentru ca aceasta este singura comoara pe care o poti oferi cu inima
si nu te costa nimic.
Aminteste-ti sa spui "TE IUBESC"
partenerului si persoanelor pe care le indragesti,
dar mai ales sa o spui din inima.
O sarutare si o imbratisare vor alina durerea
Atunci cand sunt sincere.
Aminteste-ti sa-i tii pe cei dragi de mana
si sa pretuiesti acel moment
pentru ca intr-o zi acea persoana nu va mai fi langa tine.
Fa-ti timp sa iubesti,
fa-ti timp sa vorbesti,
fa-ti timp sa impartasesti gandurile pretioase pe care le ai.